Interviu cu Ileana Vulpescu

        Imagine

         Ileana Vulpescu este o scriitoare ce a fascinat de-a lungul timpului o mulţime de cititori atât cu romanul “Arta conversatiei” , cât şi cu celelalte scrieri in proză. Ea a reuşit să câştige un neţărmurit respect pentru tot ceea ce a scris şi să rămană veşnic în amintirea oamenilor drept una dintre valorile literaturii române. 

 

I.A.: Când aţi realizat că vă doriţi cu adevărat să deveniţi scriitoare?
I.V.: Încă din facultate am început să scriu nişte lucruri pe care nu am reuşit să le public, fiindcă de fiecare dată când mă duceam la gazete literare fie nu era menţionat ceva, fie nu era suficient de expresiv pentru regimul socialist, însă eu nu m-am descurajat şi nu mi-am propus să trăiesc vreodată din literatură, ceea ce de fapt este foarte greu.

I.A.: Când aţi început să scrieţi v-aţi gândit că romanele dumneavoastră vor fi atât de apreciate?
I.V.: Nu, pentru că să contest pe succes este ca şi cum aş vinde pielea ursului din pădure. Nu poţi să ştii niciodată ce impact are o carte asupra publicului sau cât de bine se va vinde. Vânzarea poate să-mi arate dacă sunt citită sau nu, dar în niciun caz nu pot să contest pe asta. Scriitorul nu se află în contact direct cu publicul său. Actorul îşi dă seama de succes sau de insucces după aplauzele pe care le culege într-un spectacol. Un scriitor însă nu intră în contact direct cu consumatorul lui, nu poate şti ce gândeşte un om care îl citeşte.

I.A.: Ce impact a avut asupra dumneavoastră prima carte publicată?
I.V.: Eu sunt o persoană cu totul imună atât la critici, cât şi la succes. Nu sunt genul de persoană căreia să i se urce la cap succesul, sunt exact cea care am fost întotdeauna.

I.A: Romanul “Arta conversatiei” s-a bucurat de un succes enorm şi a fost numit chiar best seller. Cum aţi trăit această experientă?
I.V.: Am trăit-o ca pe oricare altă experientă. M-am bucurat, deşi nu m-am aşteptat absolut deloc să se întâmple asta, mai ales că erau nişte scriitori valoroşi la vremea aceea.
Cartea a nimerit într-un moment foarte bun. Lumea era sătulă de perfecţiunea reprezentanţilor partidului şi personajele care erau cotate ca fiind foarte bune în general erau corecte. Cartea aceasta schimba puţin lucrurile, pentru că personajul principal s-a măritat o dată şi aşa a rămas întreaga viaţă, şi-a permis nişte iubiţi în viaţa ei cu care nu s-a măritat, şi-a permis un copil din flori, adică oamenii găseau şi altceva faţă de ceea ce se aşteptau să găsească într-o carte care să fie pe gustul cenzurii. Exista cenzura, iar cenzura aceasta începea încă din editură. Dacă redactorul căruia îi dădeai o carte îţi făcea un raport negativ, cartea respectivă nu avea nicio şansă să apară. Era foarte important cât de curajos era redactorul, pentru că el îşi risca pielea. Dacă se considera că a greşit, acesta îşi risca postul, deci trebuia să aibă foarte mult curaj. Ceea ce mi s-a întâmplat mie, să dau de un redactor foarte curajos, o craioveancă de-a mea, Georgeta Naidin Dimisianu, iar cei de la cenzura, despre care toţi credeau că erau nişte troglodiţi, se înşală. La cenzură erau nişte persoane foarte cultivate şi dacă respingeau, o făceau pentru că nu voiau nici ei să-şi rişte postul şi oricui îi este pielea mai aproape de trup decât cămaşa.

I.A.: V-aţi dorit întotdeauna să deveniţi scriitoare sau a fost o decizie mai târzie?
I.V.: Eu am trăit o vreme în care era destul de greu să-ţi doreşti ceva anume. Trebuia să te adaptezi vremurilor, ca să vezi cum poţi să trăieşti. Eu am fost educată să cred întotdeauna că am să trăiesc de pe urma a ceea ce muncesc, deci problema mea era să-mi găsesc ceva din care să pot trăi şi nu am contat deloc pe scris ca mijloc de existenţă.         Scrisul a fost ceva care era pentru sufletul meu, dorinţa de a comunica, de a sta de vorbă în mod ideal cu alţii, dar nu am contat niciodată pe scris ca mijloc de existenţă, de fapt nici nu aş fi putut să trăiesc numai din ce am scris.

I.A.: Ca scriitoare, vă reproşaţi ceva?
I.V.: Nu îmi reproşez nimic, pentru că am scris întotdeauna foarte sincer, nu am scris niciodată ceva ce nu cred. Din punctul acesta de vedere nu îmi pot reproşa nimic. Nu am scris niciodată cu intenţia de a plăcea cuiva, de a făcea temenele cuiva. Eu am scris ce am crezut eu. Dacă e bine sau rău, nici măcar asta nu susţin, dar important este că măcar faţă de mine nu-mi pot reproşa că am minţit.

I.A.: Există vreo carte dintre cele pe care le-aţi scris care vă este dragă şi în care vă regăsiţi?
I.V.: De regăsit, în toate cărţile te regăseşti, chiar dacă acţiunea nu are nicio legătură cu viaţa ta, ceva din sufletul tău, din ceea ce gândeşti exista. Chiar şi între rânduri şi tot se simte.Dintre tot ce am scris este o carte la care ţin foarte mult şi care se numeşte „Sărută pământul acesta”. Acţiunea se petrece la 106 d.Hr când Dacia este cucerită de romani.

I.A.: Cum se răsfrânge asupra dumneavoastră succesul pe care îl aveţi? Este uşor de purtat sau va responsabilizează?
I.V.: Aş minţi să spun că îmi este indiferent, însă eu nu mă simt nici mai deşteaptă, nici mai frumoasă, nici mai tânără. Mă bucur să aflu că sunt citită şi că printre cititori se afla şi tineri, pentru că în generaţia voastră se citeşte mult mai puţin, iar asta pentru că a apărut o nouă concurenţă: internetul.
Oamenii când au succes simt nevoia să îl menţină. Se spune că este mult mai uşor să câştigi succesul decât să-l păstrezi, dar e un lucru care nu mă preocupă. Nu mi-am pus în gând niciodată să întrec pe cineva din niciun punct de vedere. Mama îmi spunea aşa:„Dacă te duci undeva şi vrei să fii cea mai deşteaptă, cea mai frumoasă, greşeşti. Du-te şi fii aşa cum eşti. Ai să găseşti oameni cărora o să le placi, cu care să te înţelegi sau cu care să nu te înţelegi, dar nu încerca niciodată să fii ceea ce nu eşti. Nu-ţi face iluzia că eşti cum nu s-a mai văzut sub soare.”

I.A: Credeţi că vremurile pe care le trăim acorda o şansă tinerilor care vor să devină scriitori?
I.V.: După părerea mea, asta nu depinde de regim. Niciodată regimul nu o să te îndemne să faci ceva anume. Dacă este să luăm un îndemn, acesta este ca în toate regimurile să-ţi găseşti meserii practice.
Aud tineri care vor să facă filosofie şi înţeleg că este un îndemn din sufletul omului, dar le spun:„Gândiţi-vă din ce o să trăiţi.”. Cum ziceau şi latinii:„Primum vivere deinde philosophari” (Mai întâi a trăi şi pe urmă a face filosofie), să trăieşti în sensul să îţi câştigi existenţa. Niciun regim nu favorizează idealismul.
Nu pot spune că regimul acesta te îndeamnă să scrii mai mult decât te-ar fi putut îndemna un alt regim. Este o pornire din tine. Dacă această pornire este irepresivila şi tu simţi nevoia să comunici ceva, scrii indiferent de risc, dar găsesc că este o mare imprudenţă să contezi doar pe scris ca mijloc de existenţă.

Imagine