Cand devii o femeie puternica?

Coco_Chanel_15
Mereu am crezut că la baza puterii unei femei stă încrederea în sine, siguranţa că ştie cine este şi iubirea de sine.
O femeie devine puternică atunci când ajunge să se cunoască, când îşi recunoaşte calităţile pe care poate nu şi le atribuia şi când ştie că dacă nu îşi cunoaşte valorile, nu are cum să le caute în altcineva. Apoi ştie că dacă a ajuns să se cunoască, dimensiunile ei vor lua proporţii, alcătuind o personalitate care să se plimbe cu paşi mari pe bulevardul gloriei. Şi, după ce a reuşit toate acestea, ştie că e într-adevăr puternică şi pregătită să meargă până la capăt pe acest drum al victoriei. Aşa că, ajunge să ia din vorbele oamenilor doar ce crede că e de luat în seama. Nu se aruncă orbeşte în relaţii cu bărbaţi necomparabili cu ea, pentru că ştie că este ca atunci când nu-ţi găseşti cheile: nu se poate să nu apară, aşa că e inutil să intri în panică. Mângâie ambiţii tot mai mari. Ştie că dacă a avut vreun eşec, cel mai probabil a fost pentru că nu a avut suficientă determinare, nu pentru că nu este bună în ceea ce face. Nu se lasă intimidată de oameni, ci curajul ei creşte de fiecare dată când cineva încearcă s-o intimideze. Se străduieşte să se gândească la trecut doar în măsura în care amintirile îi aduc bucurie. Ştie că e frumoasă aşa cum este, iar dacă e ceva ce îi micşorează încrederea-n sine din punctul asta de vedere, face tot posibilul să schimbe ceva. E independentă din punct de vedere financiar. E conştientă de faptul că suferinţa fizică trebuie s-o suporţi, însă pe cea morală o alegi, iar lista poate continuă…
Am citit undeva că omul este de fapt căutarea sa de sine, aşa că noi, oamenii, existăm pentru că ne căutăm pe noi, iar dacă femeile caută să se descopere, nu o fac ca să se găsească. Faptul că se caută pe sine este semnul că deja s-au găsit.

Stefan Ciobanu:„A fost o nevoie şi o plăcere de a scrie o carte despre care să ştiu că există în toate casele oamenilor”

Ilona Andrei: Ştiu despre dumneavoastră că lucraţi la Institutul Naţional de Statistică, dar, cu toate acestea, încântaţi cititorii şi cu scrierile dumneavoastră în versuri. Cum şi când aţi început?

Ştefan Ciobanu: Undeva prin clasa a V-a sau a VI-a am avut prima întâlnire cu biblioteca familiei, care mi-a insuflat, fără să ştiu ce înseamnă cu adevărat o scriere, o nevoie şi o plăcere de a scrie o carte despre care să ştiu că există în toate casele oamenilor. A fost o plăcere care a venit de la sine, o nevoie de a citi şi de a mă apropia de autor, iar asta pentru că după ce citeam o carte, îmi plăcea foarte mult să aflu mai multe despre autor.

I.A.: Care dintre cele două meserii e mai apropiată de sufletul dumneavoastră?

S.C.:  La început vedeam o diferenţă între ele, dar acum pot spune că îmi place să lucrez la Institutul Naţional de Statistică dintr-un motiv ipocrit, aş putea spune. E un loc de muncă care deşi nu-mi oferă un salariu motivant, totuşi îmi oferă această libertate a timpului care îmi permite să mă ocup de preocupările literare. Marin Preda a lucrat la Institutul Naţional de Statistică, iar cel care se ocupă cu publicaţiile de acolo, domnul Alexandrescu, mi-a spus că Mihai Eminescu nu a lucrat la Institutul Naţional de Statistică, dar a avut nevoie de un salariu şi a fost şi a fost integrat ca şi cum ar fi lucrat câteva luni, pentru a avea carte de muncă sau pentru a avea un salariu. Să muncesc aici îmi permite să îmi desfăşor şi această activitate şi desigur că îmi e din ce în ce mai greu să am grijă şi de viaţă materială şi să-mi continui şi activitatea literară.

 

I.A.: Ce v-a condus la scrierea celei dintâi cărţi?

S.C.: Pentru a scrie cel dintâi volum, m-a ajutat o foarte bună prietenă de-a mea, iar anul trecut mi-a spus şi motivul pentru care a făcut acest lucru. Mi-a spus:„Ma săturasem să-mi trimiţi poeziile pe mail. Eu nu mă descurc  aşa bine cu mail-ul, vreau să ţi le văd într-o carte.” şi m-a ajutat, iar astfel am ajuns să îmi public primul volum.

 

I.A.: Ce impact a avut asupra dumneavoastră primul volum de poezii publicat?

S.C.: Aş putea spune că nu mi-am dat seama la momentul respectiv de anumiţi paşi care trebuie făcuţi, abia după aceea i-am descoperit, când era puţin cam târziu. De exemplu, am început să dau volumul tuturor cunoscuţilor, prietenilor sau colegilor, iar aceasta a fost o greşeală, pentru că nu am trimis la reviste sau cronicari care să ia cunoştinţă de ele şi să comenteze, chiar dacă ar fi criticat, pentru că asta ar fi fost un mare bine. Asta a făcut ca volumul să aibă foarte puţine cronici, pentru că tot tirajul l-am dat cunoscuţilor.

I.A.: Cum aţi găsit cititorul?

S.C.: Cititorii pot spune că i-am gasit prin diversele site-uri literare unde publicam. Am avut după câţiva ani o plăcuţă surpriză să văd că autorii mă urmăreau, chiar dacă nu-mi lăsau semne, aveam cititori fideli, iar la acest al treilea volum când am fost la sala Gaudeamus, am avut surpriza să vină o cititoare a celui de-al doilea volum, eu nu am recunoscut-o, iar ea mi-a spus că a l-a cumpărat şi pe acela şi a venit special pentru mine la Gaudeamus să-mi cumpere şi acest al treilea volum.

I.A.: Cum se defineşte pe plan literar Ştefan Alexandru Ciobanu?

S.C.: Aş putea spune că mă definesc ca fiind un suprarealist întârziat sau, ca să mă simt şi eu mai bine, un suprarealist care doreşte să vadă acele unghiuri din suprarealism care încă nu au fost dezvoltate la maxima lor valoare, să aduc ceva nou, dacă pot face acest lucru. Desigur că nu-mi doresc şi nu cred că ar fi corect să fiu catalogat ca fiind doar un suprarealist şi atât. Totuşi, mulţi îmi spun şi oberv şi eu faptul că am un stil al meu aparte pe care totuşi nu doresc să-l înregimentez şi să-l zidesc, doresc ca următorul volum să fie altceva decât felul în care am scris acest volum.

I.A.: Cum a fost perioada liceului pentru dumneavoastră?

S.C.: Făceam des drumuri până la biblioteca liceului, unde era o doamnă foarte primitoare care din prima lună a văzut că eram singurul care tot vizităm bibliotecă. Nu prea citeam ce era în programa, în schimb citeam tot ce era în afară listei.

În ceea ce priveste programa, tin minte că eu citeam doar romanul în sine şi ceva despre autor, iar comentariile le făceam eu, fără să citesc vreun volum de critică. Acea perioadă chiar mi-a plăcut şi consider că a fost perioada din liceu foarte bogată, am fost la o clasă de ştiinţe sociale, iar faptul că la literatură am făcut literatura universală, literatura română, filosofie, istoria religiilor, psihologie,  m-au îmbogăţit şi chiar dacă în perioada respectivă nu acordăm atât de multă atenţie poeziei, totuşi ele s-au zidit şi s-au depus în mine, iar acum ies la suprafaţă fără să-mi dau seama. A fost o perioadă frumoasă şi chiar am simţit acei ani de liceu ca fiind foarte buni, chiar dacă restul colegilor nu dădeau foarte mare atenţie, eu chiar am luat în serios, în special zona umană.

I.A.: Ce rol juca pe atunci literatură în viaţa dumneavoastră?

S.C.: Un rol important, pentru că începusem orele de literatură universală şi descoperisem Shakespeare, Dostoyevsky, Kafka. Le citeam pur şi simplu, chiar dacă după aceea le-am mai reluat, dar ştiu că în perioada aceea le citeam cu mare interes, chiar dacă nu desluşeam multe dintre mesajele date de autor. Ştiu că am citit „Adam şi Eva’’ a lui Liviu Rebreanu într-o singură seară. M-a fermecat cap coadă, chiar dacă această carte nu era în programa şcolară. „Concert de muzică de Bach’’ era un roman atât de greu şi de care toţi fugeau de el, iar mie mi-a plăcut cel mai mult. Mai mult decât „Ion’’ sau mai mult decât „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi’’.

I.A.: Cum era generaţia din care aţi făcut parte în comparaţie cu actualele generaţii?

S.C.: Generaţia mea nu dispunea de astfel de telefoane, părinţii ne aşteptau acasă şi nu dădeam telefon să anunţam că întârziem. Dacă se întâmplă asta, trebuia să explic unde am fost sau să zic dinainte, asta până am împlinit 18 ani. În primul rând, şi în privinţa scrierilor, dacă scriai ceva şi voiai să aflii o părere despre ce ai scris, trebuia să trimiţi la un ziar, iar asta însemna să iei un plic, să stai la coadă la poştă, să aştepţi cel puţin două săptămâni până răspunde revistă, dar acum ai mail-ul şi în câteva ore poţi primi un răspuns de la un redactor. Atunci era cu totul altfel şi ştiu că stăteam cu emoţie să văd dacă domnul Florin Holban în numărul din „Jurnalul de Bucureşti’’  îmi va publica următoarea epigrama sau următoarea povestire. Mai era revista „Star 2001’’ unde tot aşa trimiteam şi aşteptam cu înfrigurare în fiecare lună să văd dacă sunt scrierile mele publicate. Era şi aşteptarea aceasta o emoţie, îţi dădea o înfrigurare, un motiv de a merge mai departe, chiar dacă e mult spus pentru un tânăr de 18 ani.

I.A.: Ce sfaturi le-aţi da celor care îşi doresc să urmeze o carieră în domeniul literaturii?

S.C.: Sfatul meu este ca dacă ei doresc şi au o înclinaţie spre literatură, să continue. Dacă se gândesc că o să scoată bani din asta, nu am niciun sfat, doar să se lase. Dacă doresc să scrie pur şi simplu pentru a se făli sau pentru a veni cu romanele şi a le arăta familiei şi să spună ‘’Uite ce scriu eu!’’, iar în poezie să înceapă cu tot felul de metafore, aforisme sau sfaturi filozofice care nu se mai poartă, din nou le-aş sugera să se oprească , pentru că într-un anumit mod devin penibil. Dacă cu adevărat ai în tine dorinţa de a scrie, cred că scrii fără să vrei şi nici nu-ţi pasă dacă publici un volum sau nu, pentru că aşa cum mi s-a întâmplat mie,volumele mi-au fost publicate fără a fi nevoit să fac un efort pentru a căuta editura, pur şi simplu s-a întâmplat. În străinătate, lucrurile acestea le face manager-ul scriitorului, la noi, în România, trebuie că fiecare autor să se ocupe de asta, de lansări, de vânzări, însă dacă vrei doar să scrii, iar apoi să vezi ce iese, eu zic că dacă ai încredere-n tine şi ai răbdare, reuşeşti. Cel mai important e să ai răbdare şi să nu ai impresia că dacă ai scris un volum, pe urmă trebuie neapărat să fii băgat în seamă. De obicei. ecourile vin după o perioadă de jumătate de an sau un an. De multe ori sunt ecouri bune, dar nu le spune nimeni, pentru că nu au timp.

 

Recenzie: „M-am hotarat sa devin prost”, de Martin Page

Imagine

Antoine, un tânăr în vârstă de 25 de ani, înfăţişat de-a lungul cărţii ca fiind un om inteligent, însă atât de complexat de faptul că gândeşte prea mult, încât decide că a deveni prost este cea mai bună alegere pe care o poate face. Si pentru că e hotărât să lase sa se aştearnă peste creierul său giulgiul prostiei, Antoine se foloseşte de toată inteligenţa de care dispune pentru a intra şi el în categoria celor care au o frică de efortul intelectual.

Disperarea lui Antoine nu e legată de faptul că e înconjurat de oameni prosti, cât este de faptul că nu se poate integra în această societate a oamenilor superficiali, pe care nu o poate întelege. Problema aceasta majoră pe care o are şi pe care mulţi nu o inteleg, face ca situaţiile cu care se confruntă sa fie de un umor irezistibil.

„M-am hotărât să devin prost” este genul de carte în care umorul alternează cu seriozitatea, cu o acţiune plină de surprize si de-a lungul căreia descoperi atât lipsurile pe care le ai fiind un intelectual consacrat, cât si avantajele de care dispui făcând parte din categoria oamenilor prosti.

Este cartea ideală pentru a-ţi schimba starea de spirit daca nu ai avut o zi tocmai bună sau nu ai mai râs de mult timp la o carte.

 

 

Interviu cu Ela Craciun

Un om integru, care îşi face meseria de jurnalist cu multă pasiune şi care se află printre oamenii care încă mai fac presă cu adevărat, aşa poate fi descrisă în doar câteva cuvinte cea pe care o privim şi o ascultăm în fiecare weekend prezentând ştirile la Antena 3. Despre cariera sa în televiziune şi nu numai vorbim în continuare cu Ela Crăciun.

Imagine

Ilona Andrei: Către ce profesie ai pornit în viaţă şi cum ai ajuns aici?

Ela Crăciun: Am absolvit “Facultatea de Comerţ si Turism” din cadrul Academiei de Studii Economice şi am făcut masterul în “Dreptul afacerilor”. Deşi mi-am început cariera cu un business personal, am ajuns într-un final să lucrez în televiziune. Simţeam că-mi doresc să fac altceva şi aşa am început pregătirea pentru o nouă meserie. Primii care mi-au acodat încrederea lor au fost cei de la The Monney Chanel şi mai apoi, Antena3.

I.A.: Cum au reacţionat părinţii tăi la aflarea veştii că vrei să urmezi drumul jurnalismului?

E.C.: Am fost un copil cu multă iniţiativă, cu mult curaj, un copil în care părinţii mei au avut deplină încredere. Nu i-am surprins deloc când am luat această hotărâre, mai ales că nu mai eram copil, ba mai mult, aveam eu un copil şi ei nu au făcut altceva decât să mă susţină. În orice situatie mi-au dat libertatea de a alege eu pentru mine şi pentru asta le mulţumesc.

I.A.: În ultimul timp, tot mai mulţi oameni denigrează presa, iar de multe ori le este justificată alegerea. Cu toate acestea, cum reuşeşti să mai crezi încă în profesia ta?

E.C.:  Vorbim de dreptul la “liberă exprimare”, vorbim de “libertatea presei”, de “dreptul la opinii” ; si pentru acest motiv nu aş spune “denigrare”. Presa a avut şi va avea întotdeauna un rol foarte important în dezvoltarea şi educarea societăţii, atunci când vorbim despre presa adevărată şi nu despre cea scandal (deşi şi aceasta are scopul ei).

I.A.: În fiecare weekend, o mulţime de persoane te urmăresc prezentând ştirile la Antena 3. Notorietatea de care dispui îţi oferă beneficii sau te încurcă?

E.C.: Imaginea poate cel mai dificil de realizat este cea a naturaleţei, cerînd profesionalism, sensibilitate şi înţelepciune pentru a menţine vii curiozitatea şi ulterior respectul telespectatorilor. Ca orice profesie, are şi părţi bune şi părţi rele. Eu încerc ca de fiecare dată să văd părţile bune, să văd partea frumoasă a lucrurilor şi să construiesc frumos.

I.A.: Nu de puţin timp ţi-ai lansat şi un blog pe care împărtăşeşti cu oamenii atât informaţii utile de zi cu zi, cât şi interviuri cu diferite persoane. Cum ţi-a venit ideea şi cum a fost privită de către cititori?

E.C.: În primul rând, am primit blogul cadou de ziua mea, de la vărul meu. Ştia că îmi doresc să scriu, să-mi fac meseria şi acasă. Mi-am dorit pe tot parcursul de când sunt mămică să fie un loc de unde să pot lua informaţii, să fie un loc sigur şi de aici a venit ideea. Am scris şi am făcut ce ştiu eu mai bine: să fiu jurnalist, să mă duc să vorbesc cu oamenii, să aflu o informaţie pe care să o transmit mai departe de la specialist către cititor. Materialele sunt documentate si se bazează pe informatii serioase de la specialisti, iar eu îi provoc să răspundă la întrebări pe care ni le punem fiecare dintre noi. M-am bucurat tare mult când am văzut cum a fost primit blogul si reactia cititorilor. Am un număr foarte mare de vizualizări, am depăşit 120.000, deşi blogul are foarte puţine luni de când se află în online, dar sunt oameni care mă citesc, care îmi trimit mesaje, care mă felicită şi care apreciază ceea ce fac şi atunci mă bucur, iar în momentul în care ai satisfacţia că eşti plăcut, că eşti admirat, că ceea ce scrii tu ajunge şi foloseşte altora, faci munca cu drag.

I.A.: Dintre toate persoanele pe care le-ai intervievat, cine te-a impresionat?

E.C.: Am avut onoarea şi bucuria să am invitaţi pe blogul meu oameni  cu o personalitate  si un palmares copleşitor, persoane de succes, care pot fi un model în viaţă pentru fiecare dintre noi. Anastasia Soare este o persoană extrem de modestă şi nu credeam că cineva de talia ei, care a ajuns printre cei mai apreciati profesionisti de la Hollywood, să fie o atât de modestă. În ceea ce o priveşte pe Andreea Răducanu, primul lucru care mi-a venit în minte când am văzut-o a fost:” Ce firavă şi plăpândă este.” Monica Petrică este extrem de frumoasă şi de delicată. Răzvan Maziliu este foarte sociabil şi foarte prietenos, ne-am înţeles din priviri . Si lista poate continua…

I.A.: Te-ai gândit vreodată să renunţi la televiziune pentru presa scrisă?

E.C.: Deocamdată nu m-am gândit ce voi face peste câţiva ani sau cum o să fie viaţa mea. Sunt mulţumită de cum sunt acum şi cred că merg foarte bine una cu cealaltă, le pot alătura în perioada acesta. În momentul în care apari la televizor ai un microb, aşa se spune. E un microb de care nu poţi să mai scapi şi nu cred că aş renunţa la televiziune, cel puţin în următorii ani. Cât despre presa scrisă, am blogul şi pot spune că lucrurile s-au aşezat foarte bine.

I.A.: În opinia ta, ce deosebeşte un jurnalist bun de ceilalţi?

E.C.: Integritatea, seriozitatea, pasiunea şi munca. Cred că, de fapt, ţine şi de noroc. Trebuie să ai şi noroc.

I.A.: De ce consideri că are nevoie un om pentru a avea succes în această carieră?

E.C.:  Cred că trebuie să fie omul potrivit la locul potrivit şi apoi să demonstreze că este u n adevărat profesionist. Munceşti foarte mult în domeniul acesta. Nu este un domeniu uşor, chiar dacă din exterior nu se vede. Un jurnalist bun trebuie să fie în primul rând foarte documentat, să nu-i lipsească nicio informatie. Să fie creativ,  perseverent, încăpăţânat şi  mereu “acolo”.

I.A.: Cum vezi viitorul jurnalismului de calitate?

E.C.: Ţine de fiecare om în parte şi de ce vrea el să transmită. Tabloidul se cere, ştim asta. De asemenea, ne uităm cu toţii la emisiunile de divertisment. Calitate înseamnă să fii serios,  în orice punct. Înseamnă să fii primul care are informaţia corectă, înseamnă să transimţi informatia curată, documentată.

Imagine

Ştim să mai fim oameni?

Imagine           De ce am încetat să mai fim oameni, transformându-ne în nişte animale raţionale? Nu mai vibrăm la lucrurile mărunte. Aruncăm cu noroi în oamenii care îşi dau toată silinţa să realizeze ceva şi îi criticam aspru, chiar dacă nu suntem în măsură să facem asta. Ne subordonam gusturile în funcţie de punctul de vedere a întregului rest al lumii. Nu mai ştim să întindem mâna celor care au nevoie. Suntem într-o continuă căutare de bani şi de faimă. Ne concentrăm doar pe a-l face pe adversarul nostru să piardă, uitând să dăm tot ceea ce avem mai bun în noi. Lăsăm ca lucrurile ce au o mare însemnătate pentru noi să se stingă aşa cum stingi un mănunchi de lumânări suflând în ele brutal. Ne prefacem a fi ceea ce nu suntem. Privim cu o admiraţie uluitoare prostia, luăm drept exemplu întreaga adunătură de nulităţi ce îşi face tot mai des apariţia în presa scrisă, radio sau televiziune şi am uitat cu desăvârşire ce înseamnă bunul gust, adevăratele valori sau lucrurile cu care ar trebui să ne umplem timpul liber. Subapreciem frumuseţea lucrurilor simple, iar asta pentru că alergam neîncetat după lucrurile complicate. Jignim, minţim, manipulam şi facem toate acestea fără vreo urmă de ruşine sau părere de rău. Apreciem un om abia în momentul în care acesta se bucura de notorietate şi nu dăm doi bani pe el atunci când e un om simplu ce munceşte pentru a ajunge să atingă anumite înălţimi sociale.

În goana după bani, faimă sau dorinţa de a face parte din turmă, am uitat din vedere un lucru foarte important: să mai fim oameni. Cu siguranţă că sunt foarte multe lucruri ce ne diferenţiază, însă mai presus de numărul banilor pe care îi deţinem, aspectul fizic, etnia, locul pe care îl ocupăm în societate, suntem oameni şi ar trebui să ne comportăm ca atare.

Interviu cu George Colang

BeFunky_null_3.jpg

         La numai 27 de ani, George Colang se poate lăuda cu faptul că a reuşit să-şi lanseze o carte, are un blog ce în timp a căpătat notorietate, conduce o revistă de filosofie şi colaborează cu diverse reviste. Despre întreaga sa activitate şi nu numai vom vorbi in continuare cu acesta, care a fost de acord să-mi ofere un interviu.

Ilona Andrei: De unde a început şi către ce se îndreaptă pasiunea ta pentru filosofie?

George Colang: Cred că din liceu a început. Aveam un profesor care la ore îmi punea mereu o întrebare, evident care m-a sâcâit:„Cât din tine este tine?”. Şi cum eu eram prins şi cuprins de „realitatea sinelui” mi-a rămas fixată întrebarea aceasta. E o chestiune simpla, minoră, care m-a făcut sa aleg drumul acesta. Evident că nu am descoperit cât din mine este mine, m-am apropiat să spunem, dar este o chestiune simplă, care pană la urmă a avut ceva de spus în privinţa vieţii mele si, în fond, lucrurile simple sunt şi cele care ne definesc. Chiar dacă ne place să vedem viaţa dintr-o perspectivă egocentrică şi să credem că este important orice lucru din ea şi orice lucru pe care îl facem, viaţa se rezumă la câteva lucruri simple, banale, care pot fi văzute foarte uşor, şi pe care nu le vedem, pentru ca suntem ocupaţi mereu cu lucrurile „importante”.

I.A.: În anul 2011 ai debutat cu cartea  „Portretul omului contemporan: barbarul”. Cum ai trăit acel moment si cum il priveşti acum, după doi ani?

G.C.: A fost un proiect pragmatic. A început dintr-o idee de la un curs, un proiect comun pe care l-am avut cu Adela Gavrilescu. Am stat la un moment dat şi ne-am gândit cum ar fi să scriem o carte pornind de la acest proiect şi uite aşa am ajuns unde suntem. Era înainte de a intra la doctorat şi m-am gândit că o să conteze cumva, era un exerciţiu în vederea admiterii. Însă, din punct de vedere ideatic, evident că lucrurile s-au schimbat, pentru că acum le văd un pic altfel, dar am şansa să le regândesc şi sa le rescriu prin teza de doctorat pe care o fac, pentru că tema este axată tot pe barbarie, tot pe contemporan, însă acum dintr-o perspectivă morală. Cartea, aşa cum a apărut în primă instanţă şi cum se află acum pe piaţă, este axată mai mult pe o perspectivă fenomenologică a barbariei, iar morala se poate sustrage, se poate surprinde, dar nu iese la iveală aşa de uşor. Aici este un gând foarte interesant al lui Kant care cred că poate să surprindă exact ceea ce am făcut cu cartea şi ceea ce vreau să fac acum cu teza de doctorat: „Omul este într-adevăr destul de profan, însă umanitatea din el este sfântă.”. Când am scris cartea in 2011 am luat în calcul doar prima parte (omul este intr-adevăr destul de profan), uitând mereu partea a doua, că umanitatea din el este sfântă. Am descris omul din perspectiva profană mai mult, dând la o parte mereu moralitatea. Acum, să spunem că am mai îmbătrânit un pic şi voi lua în calcul tot citatul. ( râde)

I.A.: Cum a început colaborarea cu Adela Gavrilescu?

G.C.: Aşa cum am spus şi mai devreme, a fost un proiect comun la facultate şi a luat naştere strict pragmatic, a fost ceva care ne-a venit foarte uşor, a fost la îndemână şi ne-am gândit să profităm. Mai ales că baza cărţii era deja schiţată, chiar conturată.

I.A.: Ce ne poţi spune despre carte?

G.C.: Despre carte ar fi mult mai bine să decidă cititorii, însă pentru mine ar fi mult mai important să ajungă cumva la ei, sa înţeleagă lumea în care trăiesc şi eventual să îmi spună şi mie câteva ceva, ca să scriu o continuare. (râde) Sunt foarte multe lucruri de spus dacă intri concret în fiecare capitol, fiecare problematică deschisă. Este mai mult ceva ce ţine aici de dorinţa mea, dincolo de subiect, implicaţii, temă şi abordare filosofică, mi-aş dori să ajungă la oameni, asta ar fi mult mai important, şi să-i ajute în viaţa concretă pe care o au.

 I.A.: De ce ati ales sa scrieti despre omul barbar si nu despre altceva?

 G.C.: Pentru că în prima instanta omul este destul de profan. Chiar daca încercam sa vedem lucrurile frumoase din viata noastra si sa le ascundem pe cele neplacute sub covor, nu putem sa ne ferim de ele. Barbaria nu trebuie neapărat văzută peiorativ, adică nu are o conotaţie explicit negativă, cel puţin în accepţiunea mea şi aşa cum apare în carte, barbaria e ceva ce ţine de uman şi de firea noastră. Este de fapt naturalul pe care omul actual, postmodern il scapă prin apelul făcut la tehnica, la lumea aceasta ideologica, economica. Adică încep să-i scape pana la urma lucrurile esenţiale, care ţin de natura sa, cum ar fi naturaleţea, iubirea, chiar si seducţia, dar cea adevărată, nu cea corporatistă prin care un „om” este metamorfozat în „consumator”. Barbaria ne arată că, în ziua de astăzi, sunt pur si simplu lucruri care nu mai au valoare pentru că au fost voit lăsate în voia unei sorţi tiranice. Şi anume, în voia individului care are impresia că le ştie pe toate dacă deschide un calculator, sau se joacă pe o tabletă. Şi atunci barbarul a venit ca un răspuns, ca un indemn:” Haideţi sa ne întoarcem la noi si sa nu uitam totusi cine suntem, pentru ca s-ar putea sa avem mai mult succes, sa fim cu adevărat noi daca facem un apel la origini. Adică, de fapt, este o încercare si o intoarcere la ceea ce suntem. Haide sa ne întoarcem la origini, sau să facem un pas real, pentru ca noi nu însemnăm numai tehnica. Bine, să nu se înţeleagă acum că vreau să ne întoarcem în peşteră. (râde) Omul actual are impresia acum ca este foarte calculat, stie foarte bine cum sta cu picioarele pe Pământ, are directii foarte clar stabilite, ştie că o sa fie medic, poliţist, chiar din clasa a IV-a, nu-i mai scapă nimic, este totul calculat, are un plan rigid, gata de luptă! Viaţa, asa cum o vad eu, nu înseamnă numai lucrul acesta. Mie imi este greu sa aleg intre doua felii de paine, dar sa mai vorbim despre un lucru concret de viata!? Scapa naturaletea, scapa tremurul specific oamenilor, ucidem iubirea cu gandirea aceasta de tip matematic, ucidem cam tot ceea ce este mai frumos in viata noastra, daca rezumam, daca închidem totul intr-o perspectiva contabilă, tehnologică, matematică, simplă pană la urma. Si, pe langa asta, mai omoram ceva: omoram poveştile. Nu mai exista povesti frumoase, nu mai exista o realitate idilica care are ceva de spus. Acum nu mă transform in Lucian Blaga cu “eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, dar intr-un fel avea dreptate. Barbarul nu e un personaj negativ, ne este aproape si il intelegem de fiecare data cand ramanem cu noi…si cu siguranţă toti inteleg ceea ce spun, pentru ca este foarte simplu. Cam tot ceea ce facem poate fi văzut dintr-o perspectivă barbara. Şi aici pot sa spun o chestiune concreta. Apropo de modul in care este folosita tehnica de oameni. Acum cativa ani am inceput sa urmăresc cuvintele cheie ale oamenilor care ajung pe site-ul meu. În mod normal te gandesti ca Google ar trebui folosit intr-un mod rational. Şi ce fac oamenii? Caută chestiuni de genul “Cum să găsesc barbati cu bani”, eventual cu poză! Sau “Cum sa-mi gasesc iubirea”, tot felul de aberaţii, dar pana la urma aberaţiile acestea arata frica din noi, arata ca inca nu am ajuns la un stadiu asa de înalt cum ne place să credem, inca suntem acea maimuţă cu furculiţa în mână. Şi uite că aşa ajungem la barbaria actuală!

I.A.: A fost greu sa-ti faci debutul in literatura si sa publici prima carte?

 G.C.: Nu a fost greu, a fost chiar simplu. Am trimis materialul la cateva edituri, majoritatea au fost de acord sa-l publice, a fost doar o chestiune de optiune. Am ales editura Minerva pentru traditie si pentru ca oferta a fost cea mai avantajoasa din toate punctele de vedere. Nu a fost greu si ii incurajez pe cei care au ceva de spus sa o faca. Acum evident ca exista foarte multe edituri care publica orice, dar cartile nu se gasesc in rafturile librăriilor, al bibliotecilor si atunci nu are sens sa publici de dragul de a o face. Este important ca lucrarea să ajungă la oameni. Pentru ca esenta unei carti, a unui articol este sa ajunga in lume. Daca scrii o carte doar ca sa o tii ascunsa in niste sertare si sa te mândreşti cu ea pentru CV sa zicem, nu faci nimic.

I.A.: Ce te inspira?

G.C.: Erau momente – la început – când scriam pentru blog, iar tristeţea era ca un etalon al creativităţii. Asta se întâmpla acum mulţi ani. Acum depinde şi ce scrii. Daca scrii un articol academic, nu mai conteaza inspiratia, trebuie sa fii rigid, sa te incadrezi in niste norme si ca un robot modern sa trasezi toate tintele pe care ti le-ai propus. Cand scrii un articol pentru o revista…la fel, daca revista respectivă are un anumit specific trebuie sa te incadrezi in acel specific. Orice metoda ai alege, te pierzi un pic pe tine, pentru ca trebuie sa faci lucrurile si in functie de ceea ce ti se cere si ceea ce implica poziţionarea respectiva. Cand scrii pentru o carte, de exemplu cum am gandit “Barbarul”, iarăşi, depinde ce perspectivă abordezi. “Barbarul” este o carte in esenta mai mult academica si atunci e vorba de munca de cercetare. Evident ca te exprimi pe tine şi aici, dar trebuie sa te situezi in niste linii cordiale cu ceilalti autori pe care ii citezi si, totodata, sa-i certi, sa te certe si ei pe tine, sa-i aplauzi, sa va înţelegeţi până la urmă cumva ca sa iasa produsul finit. Acum, daca ar fi sa scrii o carte cu adevărat „liberă”, ca să spun aşa, să nu ai nicio constrângere, atunci acea carte ar fi lăsată la voia întâmplării, când ai chef! E o chestiune de moment, nimic proiectat, nimic rigid, pur si simplu o faci doar de dragul de a o face, nu înseamnă ca celelalte lucruri pe care le faci sunt mai putin oneste sau ca nu te exprima, dar nu exprima tocmai nervul pe care il ai atunci cand scrii o cartea aşa-zis liberă. Nu exprima faptul ca tu poti sa scrii la 3 noaptea despre un lucru care te-a marcat in ziua respectiva, asta nu o poti face cu adevarat intr-o carte academica, intr-un articol ştiinţific sau intr-o revista de cercetare. Evident că o poţi face, pe de alta parte, dar nu cu acelaşi tremur, iar pentru mine contează foarte mult sa fii natural atunci cand faci ceva si sa nu fi incorsetat. Sunt scriitori care fac din asta un fel de job. Se trezesc la prima ora si scriu de dragul de a scrie pana gasesc varianta cea mai aproape de idealul lor. Eu nu fac lucrul acesta, pur si simplu mă las condus de instinct. Scriu atunci când simt ca trebuie sa scriu si probabil ca o sa vină şi rândul unei astfel de cărţi. Pentru că, pana acum, am publicat foarte multe articole ştiinţifice, “Barbarul”, care este undeva la limită, este o carte „liberă”, dar, totodată şi academică, însă va veni si momentul cand va aparea o carte semnata de mine si care va fi intr-adevar reprezentativa prin faptul ca va exprima exact trairile mele de moment.

DSC04613

 I.A.: Spre ce s-au indreptat preocupările tale după publicarea cărtii si la ce lucrezi acum?

G.C.: In momentul de fată tratez tema din punct de vedere etic, cea a barbariei, asa cum am mai spus. Preocuparile sunt legate de lucrul acesta. Pentru ca este vorba despre o intreaga armata de carti care trebuie luată la puricat. Mai este vorba si de munca asidua, pentru ca nu este atat de usor sa faci o teza de doctorat. Mai ales ca nu o faci aşa cum ai scrie o carte „libera”, iar acest “liberă” merita a fi pus in ghilimele, tocmai pentru ca exprimă faptul că nu eşti constrâns de aceste exigente academice pe care le implică o lucrare de doctorat, sau un articol academic. Când ai în vedere o lucrare de doctorat, e un pic mai complicat, pentru că trebuie să respecţi tot felul de norme. In principiu, acum încerc să ajung la varianta ultima pentru a susţine teza. In paralel, scriu diverse articole şi mă ocup de o revistă de filosofie unde sunt redactor-şef.

I.A.: Povesteste-ne putin despre Heteron, revista pe care o conduci.

G.C.: Este o chestiune pragmatică ce tine de viaţa de doctorand, e un proiect pe care l-am făcut cu alti colegi si care implica o anumita munca, dar, cum am spus si mai devreme, nu se rezuma decât la viaţa academica. Această revistă nu poate să spună nimic despre tine ca autor în esenţă.

I.A.: Ce parere ai despre stadiul actual al literaturii romane?

G.C.: Daca ar fi sa ma gandesc la spatiul autohton, atunci as putea spune ca se rezumă la cancan-uri. Adică, citind presa sau uitându-te pur si simplu in mentalul colectiv, vezi mai mult răfuielile anumitor autori decât Opera in sine. Nu mi se pare ca in momentul de fata exista premisele unei opere majore, care sa apara, sa rasara in curand. In schimb, daca ne raportam la societatile dezvoltate, lucrurile merg normal. E vorba, pana la urma, de o industrie care se face cu mult sange rece. Culmea, sânge rece pentru un produs „spiritual”!

 

 I.A.: Exista multe persoane talentate, insa, cu toate acestea, multe dintre ele nu reusesc sa isi faca cunoscute scrierile. Tu cum ai reusit sa te faci cunoscut?

G.C.: Scriind si iarăşi scriind. Este foarte simplu. Şi nu m-am dat bătut. Pentru că vor exista mereu persoane care nu se vor identifica cu ceea ce scrii tu. Şi este perfect normal să fie aşa. Vor exista persoane care se vor identifica cu ceea ce scrii, dar nu vor percepe niciodată mesajul tău in esenţă. Vor exista persoane care vor crede ca au înţeles ceea ce ai spus tu, dar nu au înţeles ceea ce exprimi tu. Vor exista persoane care se vor simţi lezate de ceea ce scrii, deşi nu ai avut in intenţie lucrul acesta. Exista o grămadă de indivizi care in esenţă nu pot fi mulţumiţi, dar din marea asta trebuie sa apară câţiva care sa adere la ideile tale si astfel să faci treaba cu ei… (râde) Încet, încet iţi creste notorietatea prin simplul fapt ca aceşti oameni se lasă seduşi de ceea ce exprimi. Este un lucru formidabil sa vezi acest lucru! Este un lucru pe care il simţi, dar cel mai bine îl simt muzicienii si compozitorii când se afla pe scena. Ei simt cel mai bine tribunalul care se afla aproape de ei prin aplauze si prin ce transmit oamenii la faţa locului. La scriitori si gânditori e un pic mai greu, deoarece contactul nu este direct. Prin diverse opinii, întâlniri poţi să surprinzi, să ai un anumit freamăt, dar nu este ca atunci când te afli pe scena. Pentru scriitori e probabil un gând frumos acela că, undeva in lume, exista cineva care la ora respectivă s-ar putea să le citească lucrarea.

 I.A.: Ce proiecte de viitor ai?

G.C.: Proiecte de viitor…iţi spuneam mai devreme că nu pot să aleg între două felii de pâine, dar să-mi fac proiecte de viitor? Mi-aş dori să public o nouă carte, dar aştept momentul potrivit. Pentru ca nu ştiu exact dacă este timpul potrivit, depinde şi de context, materialul este aproape gata, însă mai aştept. Nu ştiu sincer de ce, probabil pentru că nu e momentul potrivit, simt că trebuie să mai aştept ca să public următoarea carte. Nu ştiu cât o sa mai dureze…2 luni, 2 ani. În paralel, daca e s-o luam aşa, lucrez la un roman, dar mi-am dorit ca durata să fie viaţa mea. Am scris cam 10-20 de pagini şi vreau sa-l termin pe la 80 de ani, sper sa mai trăiesc până atunci. (râde) Îmi doresc ca experienţele diferite date de vârste diferite să reflecte aceleaşi idei în timp şi atunci asta nu o poţi face decât dacă laşi timpul să curgă de la sine. E un roman despre iubire si este interesant să te gândeşti că poţi să discuţi despre iubire la 20 de ani, 30 de ani, 40 de ani, 50 de ani, 60 de ani. Şi atunci nu pot să termin acest roman pentru ca mai am de aşteptat nişte ani, adică am nevoie de mine şi peste 10 ani si peste 20 de ani, ca să pot să exprim aceste trăiri în funcţie de experienţele şi de viaţa mea, deci o sa mai dureze cu acest roman, iar cu cartea nu ştiu cât mai este de aşteptat, dar probabil la momentul potrivit va fi pe piaţă.

BeFunky_null_15.jpg

De ce iubim barbatii

Îi iubim pentru că prezenţa lor grijulie, plină de admiraţie ne dă o linişte, un echilibru, dar mai ales o siguranţă. Pentru că alături de ei fiecare părticică de timp se scurge armonioasă, adevărată şi deşi nu se întâmplă nimic deosebit, ni se pare că trăim şi că nu mai aşteptăm nimic altceva. Pentru că se oferă să ne deschidă uşile. Pentru că ne privesc cu nişte ochi de o intensitate care ne lasă fără vlagă. Pentru că în şirul nesfârşit de momente banale, triste şi plictisitoare din vieţile noastre, se aprinde totuşi de câteva ori scânteia cutremurătoare a fericirii datorită lor. Pentru că atunci când se îndrăgostesc, luptă pentru a cuceri tot ceea ce a rămas încă de necucerit din inima femeii pe care o iubesc. Pentru că nu se mişcă din faţa televizorului atunci când e un meci de fotbal. Pentru că atunci când ne întâlnesc pe stradă ne privesc lacom ca să-şi potolească foamea de noi şi se îmbată de farmecul pe care-l răspândim, chiar dacă nu ne cunosc. Pentru dimineţile în care ne trezim în tricourile lor, ciufulite, somnoroase, iar ei se trezesc înaintea noastră doar pentru a ne privi în timp ce dormim. Pentru că un bărbat este, înainte de orice, fiul unei femei. Pentru că fără ei nu am putea deveni mame. Pentru că privesc unele lucruri cu un interes ciudat pe care îl au faţă de lucrurile banale, pe care încearcă să-l afişeze atunci când lucrurile de-o importanţă covârşitoare îi înspăimântă. Pentru că sunt puternici. Pentru că este de ajuns doar să ne audă vocea ca să-şi dea seama că un val de lacrimi ne inundă faţa. Pentru că ne aduc flori. Pentru că alături de ei suntem cu adevărat fericite şi ne fac să ne dorim să oprim timpul în loc, ca să păstrăm momentele alături de ei pentru întreaga eternitate. Pentru că ei sunt cei care fac primul pas. Pentru că îşi manifesta masculinitatea de fiecare dată când au ocazia. Pentru că ne însoţesc la cumpărături chiar dacă este un chin pentru ei. Pentru că atunci când ne este frig ne oferă haina lor. Pentru că sunt inteligenţi. Pentru că deşi de multe ori sunt insensibili şi nu pot înţelege unele seisme sufleteşti, atunci când nu-i vede nimeni, chiar şi ei plâng. Pentru că au răbdare să ne câştige încrederea. Pentru că ne spun „te iubesc” exact atunci când avem nevoie. Pentru că nu-şi dezgolesc sufletul în faţa oricui. Pentru că atunci când suntem bolnave ne sunt alături şi ne arată cât de mult ne iubesc, fără să le pese de modul în care arătăm. Pentru că gătesc bine. Pentru că se străduiesc să ne înţeleagă, chiar dacă firile noastre sunt greu de descifrat. Pentru că au un neţărmurit respect pentru mamele lor. Pentru că adormim în braţele lor şi nu ne mai dorim nimic altceva. Pentru că ne simţim în siguranţă alături de ei. Pentru că deşi sunt imperfecţi, noi, femeile, le găsim întotdeauna calităţi care să le estompeze micile defecte. Pentru că sunt bărbaţi…iar întreaga lume nu înseamnă nimic în comparaţie cu ei.